Manastirea

Inima dacă ţi-ar fi
Mânăstire,
Tu frumoaso şi subţire,
Mâine m-aş călugări

Nimeni legea de creştin
Să n-o strice!
Te-aş ţinea la piept şi-aş zice
Că ţin legea pe deplin

Noi am fi ascunşi prin văi...
Sărutarea
Ştii ce-ar fi?
Cuminecarea!
Şi psaltire ochii tăi!
Să tot cânt, să cânt mereu
La prochimeni
Cântăreţ să n-am pe nimeni
Cântăreţ de-ajuns sunt eu!

Dar cu-atâta nu mă-mpac!
Cu nimica!
Eu aş cere la vlădica
Slujbă cu trei popi să fac!

Ei, dar uite cum aş vrea,
Frumuşică
Mânăstire-atât de mică
Numai eu să-ncap în ea!

Ce fericiti am fi-mpreuna

Ce fericiţi am fi-mpreună!

Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine
Că ne iubim; şi ochii tăi
De mult aşteaptă de la mine
Să spun cuvântul greu dintâi. 

Când ne-ntâlnim, e-o fericire,
Ce-am fost dorit-o amândoi;
Nu-i limba-n stare să înşire
Din ochi câte ne spunem noi! ... 

Se sorb, adânci şi însetate,
A noastre lacome priviri,
Acelaşi gând şi dor ne-abate,
Aceleaşi tainice porniri. 

Ş-atâta ţi-i de înţeleasă
Cerşirea ochilor mei trişti,
Că te roşeşti, ca o mireasă,
Clipeşti, nervos buzele-ţi mişti ... 

Şi dulce-mi caţi o dezmierdare,
Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi:
În noi, întunecat, tresare
Misterul veşnicei vieţi. 

O, ne-nţelegem de minune,
Cu cât ne întâlnim mai des,
Şi, totuşi ne sfiim a spune
Ce fiecare-am înţeles. 

De rămânem singuri vrodată,
Stăm muţi, cu ochii în pământ.
Tu parc-aştepţi înfiorată,
Eu în deşert mintea-mi frământ ... 

De ce nu vrei ? ... Mai lesne-ţi vine
Să-mi faci tu cale la-nceput:
Apropie-te blând de mine
Şi-ntinde-mi mâna s-o sărut. 

Din vraja dulcilor ispite
Nemaicătând să te abaţi,
Ne-om pomeni, pe negândite,
Ca de când lumea-mbrăţişaţi. 

La ce vrei să se risipească
Atâtea visuri în zadar?
La ce comoara ta firească
Să ţi-o îngropi, ca un avar? ... 

Acum ţi-i inima fierbinte,
Frumoasă eşti, iubită eşti ...
Ce mai aştepti, aşa cuminte,
Şi-n taină singură tânjeşti? 

Nu simţi cum prinde să te-mbete
Tăria-nfrăntelor dorinţi ?
Nu vezi cum arzi de sfânta sete
A sărutărilor fierbinţi? ... 

Îndemnul tinereţii tale
Ascultă-l - cât e de-nţelept!
Cu-atâta dor îţi cat în cale!
E-atâta timp de când te-aştept! ... 

Ce fericiţi am fi-mpreună ! ...
Ne-am alinta, ca doi copii.
Acu ni-i vremea, numai bună,
De dezmierdări, de nebunii! ... 

O, vino, fă ce vrei din mine,
Stăpâna vieţii mele fii,
Rentoarce-mi vremile senine,
Comoara de copilării! ...

Dorinţa

Departe-aş vrea de-aici să vii,
În alte lumi senine,
În dimineaţa de Florii
Să mă cunun cu tine.

Să ne-aşezăm în sat la noi,
S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Şi tu, cea mai frumoasă.

Să vie şi mama la noi,
Că-i necajită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cât pamânt mai are.

Acolo sa trăim în munţi
De cât trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Şi să le spun din carte:

Ca sunt din neam împărătesc,
Din ţară-ndepartată,
Că tot pamântul rotogol
Era a lor odată...

Şi că azi oamenii-nvăţaţi
Aşteaptă să se nască
Un tânar crai coborâtor
Din legea românească.

Copiii noştri să-i înveţi
Tu: Crezul... Nascatoarea...
S-ajung să-i văd cântând pe toti
În strană, sărbătoarea.

Atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deşerte,
Să mor, să-mi zică satu-ntreg
Un: „Dumnezeu să-l ierte!”

Iar popii nostru-ntâmplator
Vreun oaspe-atunci să-i vie:
„Pe cine-ngropi, părinte, azi?”
„Pe-un om de omenie!...”

Vino!

Vino! Am nevoie de tine! Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti. Poate eşti doar un zâmbet. Poate eşti...sau poate nici nu eşti. O mână salvatoare. O mână care să-mi dea peste mână. O gură...o gură care să-mi dea peste gură. Dacă vii din răsărit, arată-mi Apusul. Dacă vii din Apus, arată-mi Răsăritul. Răsăritul? Apusul? Nimeni nu le cunoaşte. Poţi fi un demon al Răsăritului sau chiar un înger al Apusului. Poţi fi orice. Poţi fi doar o rugăciune uitată într-un colţ al mânăstirii. Sau...poate eşti chiar mânăstirea. Poţi doar o frunză uscată, căzută toamna pe firul apei, sau poate eşti o stâncă ce n-au reuşit să o acopere valurile apei. Poate eşti un pisc înalt, la care încă nu a ajuns nimeni, ori o piaţă călcată de toţi în picioare. Nu-mi pasă! Vino! Amin!